Iris și-a dorit foarte tare o soră. Eu am soră, verișoarele ei sunt surori și-apoi ar fi fost fain să aibă cu cine să se joace de-a prințesele. Deși dacă mă întrebați pe mine, n-ar fi împărțit nici măcar o unghie de păpușă cu presupusa soră.
Când i-am spus că burta mea găzduia un flăcău, s-a îmbufnat de-a binelea. Ce să facă ea cu un frate? Nu-i trebuia, ar fi fost mai bine să nu nasc, hotărâse.
Doar perspectiva echipei fetelor care urma să fie mai tare decât cea a băieților o mai îmbuna.
Sigur că abia aștepta să avem bebeluș, să-l smotocească, să-i vadă degetele mici, nasul minuscul, toate astea o încântau peste măsură, dar nu înțelegea de ce trebuia ca acesta să fie băiețel.
Apoi s-a născut Zmeu, iar ea a devenit soră. Dar despre asta vă povestesc altădată.
Acomodarea a fost cu suișuri și coborâșuri, așa cum era de așteptat, uneori fiind iremediabil îndrăgostită de frate-său, alteori dorindu-și să nu-l fi adus acasă de la spital niciodată.
Lucrurile au evoluat în direcția bună, iar ea îl iubește cum doar un copil știe. Nu încerc să devin poetică, însă felul în care se uită la frate-său îmi face genunchi de gelatină.
Zilele trecute am surprins-o într-un moment de tandrețe, când îl pupa și-l mângâia, dăruindu-i privirea aia duioasă de care vă ziceam.
L-a atins pe cap și i-a zis:
– Zmeule, nici dacă erai soră nu te iubeam atât de mult.
Iar declarația asta de dragoste e cea mai frumoasă pe care am auzit-o eu vreodata.
“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Dosar de Mamă 